Milenii de istorie, succesiuni de civilizații și o climă severă au dat naștere unui oraș cu o personalitate aparte: Cordoba. „Visezi la castele în Spania?”… mă trezea mama din reverie când stăteam cu ochii pironiți în gol. Mult timp n-am prea înțeles vorba asta, dar pe măsură ce citeam, învâțam câte ceva despre istoria civilizațiilor și a artei sau vedeam câte un tango sau flamenco înfocat, s-a conturat în mintea mea o imagine foarte idilică, romantică și în același timp eroică despre o țară și un popor ce a știut să-și apere teritoriul, să finanțeze expediții pentru a descoperi noi continente și să devină un imperiu respectat și temut de toată lumea, chiar dacă, de multe ori, au folosit metode nu prea „ortodoxe”. Este una din țările în care m-am hotărât cu greu să purced pentru că erau așa de multe de văzut că nu mă puteam decide de unde să pornesc. Orice alegere aș fi făcut mi s-ar fi părut nedreaptă! Până la urmă am rupt pisica și am pornit pe bucățele încotro m-a dus valul. Citește și: Descoperă plaiurile Carașului Unul dintre aceste „valuri” m-a dus la Cordoba. Este un loc foarte special, o contopire unică și spectaculoasă a două civilizații și culturi pe care, din păcate, am fost învățați să le considerăm antagoniste. Creștinismul și islamul sau mai degrabă islamul și creștinismul au creat un loc cu o atmosferă cu adevărat unică! Întemeiat de romani, orașul a fost cucerit de vizigoți și apoi de arabi pentru a ajunge din nou sub stăpânire creștină abia în secolul al XIII-lea, după mai bine de cinci sute de ani… Succesiunea acestor civilizații a impregnat o personalitate cu totul aparte acestui oraș saturat de istorie. Este un exemplu grațios de continuitate a ingeniozității romane cu spritul islamic și opulența creștină. Cele trei componente de bază sunt omniprezente în respectul arătat arhitecturii, urbanismului și, nu în ultimul rând în reconstituirea și prezervarea unor parcuri și grădini tipice. Pentru a înțelege pe deplin acest fenomen trebuie să încep prin a vă aduce aminte faptul că Andalusia este o provincie cu o climă extrem de uscată, aproape deșertică, iar întreținerea unei grădini nu e nicidecum o sarcină ușoară. Și totuși… cum de au reușit, și reușesc în continuare, să mențină în vegetație suprafețe atât de întinse? Unul dintre răspunsuri l-am primit într-un mod neașteptat și nesolicitat. Vizitând faimosul „Alcazar de los Reyes Cristianos”! Un castel fortăreață cu o vechime tot atât de mare ca a orașului în sine. Pe vremea romanilor a fost sediul vămii, arabii l-au transformat în fortăreață, Ferdinand al III-lea cel Sfânt l-a declarat drept reședință regală când a cucerit Cordoba în 1236, a fost apoi sediul inchiziției și pușcărie. În cele din urmă preluată de municipalitate este restaurat și transformat în ceea ce vedem astăzi. Partea cea mai spectaculoasă o reprezintă însă grădinile. Splendid de verzi, colorate și răcoroase într-un oraș în care temperaturile diurne de peste 30° sunt ceva normal! Îmbinând tradiția arabă a fântânilor și oglinzilor de apă cu gustul mediteranean pentru chiparoși, alăturând alei drepte mărginite de pomi sau flori cu „părculețe” umbrite ce invită la repaus și admirație parcul este un răsfăț la îndemâna oricui. Bazinele de apă și micile cascade nu explicau însă abundența. Pentru că nu vedeam nici aspersoare nici furtune ascunse. Până când am dat de „maestrul apelor” care, înarmat cu o săpăligă meșterea pe ici pe colo câte ceva! La o privire mai atentă mi-am dat seama că de fapt îndrepta malurile câte unui șănțuleț dintr-o rețea complexă ce înconjura fiecare strat. Bineînțeles că m-am dus glonț la omul în cauză și am inițiat un dialog multilingvistic. Așa am aflat că apa din Guadalquivir (râul ce străbate Cordoba) este adusă prin apeductul construit de arabi la începutul secolului al IX-lea, depozitată în diversele rezervoare vizibile și invizibile pentru a fi apoi dirijată printr-un sistem de mini-stăvilare ce se închid sau deschid în funcție de zona ce trebuie irigată. Rețeaua este pusă la punct de către inginerii evului mediu și perfecționat de-a lungul secolelor. Nimic automatizat sau computerizat, dar funcționează perfect! Pare simplu și la mintea cocoșului, dar gândiți-vă că trebuie să deservească aproape șase hectare organizate în trei terase! După ce am aflat aceste amănunte fascinante, parcă eram mai atentă la detalii și am înțeles mai bine rostul și organizarea întregului ansamblu. Armonia încântătoare este îmbinată cu eficiență maximă! Citește și: Mica Românie din Spania Împletirea culturilor este vizibilă la fiecare pas în acest oraș superb. Trebuie să facă față unei clime extreme, dar acesta nu este un impediment în calea cetățenilor iubitori de verde. Festivalul florilor din luna mai este pentru grădinari și vizitatori o mare sărbătoare. Cu această ocazie chiar și patio-urile particulare se deschid pentru public și jurizare de către specialiști. Dar nici restul anului nu este mai sărac! Eu n-am ajuns în timpul acestei luni privilegiate și tot a fost frumos. Pentru ca poți să tragi cu ochiul și să zărești oaze minunate despărțite de privitor doar prin porți măiastre din fier forjat, poți admira ghivecele atârnate creativ direct pe pereții caselor sau strecurate printre zăbrele ferestrelor de inspirație musulmană, ițindu-se printre decorațiile bogate ale câte unui ancadrament cu stucaturi sau te poți ascunde de soarele dogoritor pe aleile unuia dintre multele parcuri publice ale Cordobei. Lumina orbitoare, căldura, aerul fierbinte și uscat sunt parcă mai puțin copleșitoare când vezi cu câtă atenție se profită de fiecare colțișor ce ar putea găzdui o plantă. Iubirea pentru tot ce este vegetal este ilustrată și de bogăția de ornamente de sorginte florală. Cel mai elocvent exemplu sunt dantelăriile cioplite și mozaicurile de aur din interiorul Mesquitei, cea mai mare moschee transformată în catedrală. Pădurea de coloane și arcade susține un tavan înfrumusețat cu cele mai uluitoare decoruri vegetale. Sigur că influența culturii arabe își spune cuvâtul, dar nu ar fi dăinuite atâtea sute de ani fără înclinația naturală spre frumos a locuitorilor. Cel mai bine îți dai seama de efortul susținut de care e nevoie pentru întreținerea brizei de verde din oraș atunci când îl părăsești. În jur sunt multe de văzut… Al Modovar del Rio cetate construită în anul 740, dar mai cunoscută drept locul unde s-a filmat „Game of Thrones”; Medinat al-Zahra, ruinele unui înfloritor palat și oraș arab construit în secolul al IX-lea numai pentru a fi distrus și uitat o sută de ani mai târziu, unde, paradoxal, s-au păstrat uluitoarele decoruri florale ale arcadelor; orașe și orășele ce strălucesc ca niște perle verzi presărate într-un peisaj arid. Lumina puternică care mănâncă formele și arde culorile produce contraste dure și face dificilă fotografierea, dar imaginile din suflet sunt cele mai prețioase. Întoarcerea în oraș este ca o adiere de aer proaspăt. Apusul pe malul râului, admirând arcadele podului construit pe vremea lui Cezar și făcând planuri pentru următoarea etapă a călătoriei sunt bucurii poate mărunte, dar atât de prețioase pentru sufletul călătorului. Am plecat mai curând decât ne-am fi dorit, am lăsat o parte din noi sub soarele strălucitor al Andalusiei și ne-am întors acasă cu un cufăr mare plin de amintiri! Articol preluat din Grădina mea de vis, nr 8/2020, care poate fi citit integral în format electronic via Magzter. Text și foto: Corina Dorobanțu Distribuie articolul pe: